Multumiri

In America, un om este calcat de o masina la fiecare 20 de minute..

..si omul acela s-a saturat.

Acest post este multumirea pentru vizitatorii mei. Care este. (vreo 2 asa.)

In medie, am un vizitator pe zi. Care oricum nu prea are ce vedea, insa da si el clic acolo. Multumesc. Ca iti obosesti mana pe mouse ca sa imi dai mie clic. Ca de citit, nu prea are ce, avand in vedere ca am cam un post pe saptamana, daca nu chiar la 2 saptamani. N-ar fi vorba ca n-am timp, nu prea am ce sa scriu. Si nu am nimic de zis. Nimic in sensul de nimic respectiv coerent. Ca propozitii stupide as avea ce sa scriu. Gen astea. Idea era ca multumesc celor care ma citesc, fara sa-mi dau importanta, fara sa multumesc fanilor mei si lui Dumnezeu, si lui mami care m-a sustinut, fara sa imi doresc “pace in lume”. Multumesc celor care si-au pierdut timpul p`aici, celor care mi-au comentat articolele care este, celor care au ajuns aici din greseala,insa au ramas sa citeasca un post. E super tare sa sti ca exista cineva interesat de ideile tale.

Acesta post nu este unul de lauda si chiar nu trebuie luat ca atare.

Surmenaj sau De ce sunt oamenii mari obositi mereu

Pentru ca termina scoala de soferi si trebuie sa citeasca iar legislatia. Si pentru ca trebuie sa alerge prin tot orasul sa plateasca taxe si sa dea examene. Si pentru ca nu isi fac niciodata tema la engleza si trebuie sa recupereze.

Si cica astia sunt cei mai frumosi ani..poate doar daca ai o viata foarte, foarte scurta.

Sunt anii in care credem ca putem sa schimbam lumea. Nu-i asa. Lumea nu se schimba. Nu evolueaza, nu face nimic. Lumea nu e “o” ceva. Lumea sunt ei. Oamenii. E trist cand te trezesti singur printre oameni.

In ultima vreme, pe langa depresie, simt si oboseala. Parca ma cuprinde din toate incheieturile. Nu ma pot gandi decat la somn. Vreau o zi in care sa dorm. Mult si bine. Si ziua asta nu vine niciodata, pentru ca mereu trebuie sa recitesti legislatia sau sa scri la engleza. Si oboseala se acumuleaza in organism. Era si o chestie pe Discovery despre asta, deci daca nu ma credeti pe mine, credeti in ei.

Nici timp de mine nu am mai avut. Sunt obosita. Si e trist. E toamna, e frig, si-ar merge o ciocolata calda intr-un bar scufundat in fum de tigara. Sa vad geamurile aburite, sa merg pe jos pana acasa, in timp de ninge usor usor, sa ma bag in pat si sa dorm 3 zile. Sa-mi chem prietenii la mine, de lene sa ies din casa, sa bem si sa mancam, si sa ma bag iar in pat sa dorm. 2 zile.

Si cand te gandesti ca atunci cand erai mic, tot ce vroiai era sa te faci mare. Si toti iti spuneau “Bucura-te de anii astia, ca nu se mai intorc!”.. Dar tu nu ii ascultai si vroiai sa cresti mai repede.

Felicitari, ai crescut.

Acum ce ?

Si imi tot propun sa imi fac timp pentru mine. Timp sa dorm. Dar nu am niciodata cand. Asa e cand esti mare ? Atunci imi dau demisia. Ma intorc la gradinita. Ma scol de la 7 dar stiu ca mami si tati rezolva orice. Si am timp si de mine. De joaca,nu de altceva. Si-am terminat cu asta. Pe de alta parte, pe cat de mult ma speria viata pe atunci, parca tema la engleza si scoala de soferi sunt fleacuri.

Si totul se termina cum a inceput. Si toate trec. O sa am timp sa ma odihnesc. Dar nu acum.

Locvacitate sau De ce vorbesc eu mult si degeaba

Cand sunt cu prietenii, vorbesc mult. Absolut mult. Si absolut degeaba. Poate pentru ca in celelalte situatii sociale nu deschid gura deloc, avand de a face cu oameni care nu prezinta niciun interes pentru persoana mea. Nu sunt nesuferita, da nu prea am ce discuta cu “pitzi”. Asa ca prefer sa tac. Luni, marti, miercuri, joi si un pic vineri. Ca daca ies la un suc vineri seara, nu mai tac. Pot sa vorbesc, absolut continuu si absolut degeaba. Vorbesc ore intregi fara sa spun nimic. Asa e, aveti dreptate.

Astazi am aflat si de ce. Pentru ca am nevoie de comunicare, dar dupa luni, marti, miercuri, joi si vineri de auzit numai “Fata ce pantofi are aia!” sau “Fata ce bluza urata are tipa ailalta!”, creierul meu nu inmagazineaza absolut nicio “informatie”. Dar eu am nevoie sa comunic. Asa ca ma trezesc vorbind degeaba.

Am nevoie de comunicare. Tanjesc dupa comunicare. Vreau comunicare. (Astea suna cam ca o reclama cam naspa la un serviciu de telefonie mobila.) Dar este pura realitate. Am nevoie. O sa vorbesc continuu un weekend intreg, ca sa ma pot simti bine de luni. Insa weekendul urmator ar trebui sa reiau operatiunea. Si atunci chiar ca nu o sa mai am cu cine sa ies.

Culmea este ca, desi vorbesc mult, nu spun nici 15% din cat gandesc (nu la modul filosofic de cugetare asupra vietii si imortalitatii ipostazei de geniu, ci la modu “Hmm, ma intrebi ce am facut azi la scoala ? Pai, a venit profu` ala si e cm naspa el asa, cica se da la eleve, dar da note mari, asa ca o sa am media asigurata anu` asta. Anu asta sunt a 12-a, am BACu, ce trist suna, ce mare m-am facut. Mare, am fost vreodata mica ? Imi aduc aminte ca avea vreo 4 ani si am fost cu ai mei in Oraselul Copiilor si mi-au luat vata pe bat. Era vara. Vara. Acum e toamna. Oare de ce nu imi mai place acum vata pe bat ? Ca ma murdaresc pe toata fatza. Ce fatza naspa am azi. Oare m-am dat cu fond de ten ? Nu, e pe masa, langa cartea de engleza. La naiba, mi-am uitat cartea de engleza. Langa aia de legislatie. Oare cand o sa ma apuc sa invat ? Cand sa ma programez la examen ? O sa iau oare sala ? Cica la conducere te-ar trece. Tre sa il sun vineri pe instructor sa vad cand mai am ore.” ).

Bun venit in mintea mea..Daca ati gasit vreo iesire de incendiu, anuntati-ma. Daca aveti nevoie de ghidare, ma tem ca, o data ajunsi aici, nu exista cale de intoarcere.